captiv în memorie, rană închisă la o oarecare bursă,
cumpăr ceasuri
pe sinusurile rutinei toate fixate aiurea
limbile lor cadenţând tropotele reci ale secundei

contururi, sentinţele vremii cad
ca nişte amprente parazite oamenii sunt
spirale întinse de-a lungul văzului/nevăzului
şi nu se mai îndrăgostesc decât
dacă trebuie

cu praştia vremii mă surprinde în plâns
femeia-clişeu, sculptată arbitrar ancoră de os
şi paşii căraţi prin lume târfe în exerciţiu par
teama – o profesie liberală aş putea să strig
verbul de ambră al mirării
să destram

dar nu, capătul e doar o virgulă atârnând ca un respiro
mă ruşinez în limba română a neputinţei
şi cad ca o sentinţă
a vremii