lumea mă priveşte ca pe străinul
lui camus

nu am ucis pe nimeni,
părinţii îmi sunt încă în viaţă

mizând pe dans, pe calcul, pe împerechere
priviri sexuate caută hulpav
femeile altor bărbaţi, bărbaţii altor femei
într-o loterie a cărnii
fără echilibru

pun în relaţie nevoia, ritmul sacadat al nevoii,
tentaţia de a surâde cu orice preţ şi condamn
bucuria simplă de a te fi născut într-o zi
lăsându-mă condamnat şi eu

pierdut, pariul adevărului subiectiv e o capcană,
o ancoră ce te ţine în plutirile propriului sânge
pentru că, vrând-nevrând, în istoria asta inegală
cu lumea nu te pui

spun şi eu aşa, resemnat al timpului care trece,
cu teama că Dumnezeu gândeşte
la fel

Mi-e dor. Şi-n dorul acesta se crapă de ziuă…

E bine pur şi simplu. Lumina, răzbind sau nu prin vintrele zilei, contează mai puţin. Dorul e neliniştea flămândă care mă împacă. Numai să-l pot destăinui şi să nu deranjez. Sună distant ce spun, ca şi cum sub tălpi indiferente se frâng răscolite cuburi de gheaţă. Zdrobirea, tălpile, gheaţa… Mi-e dor, aşa am învăţat să fiu. E o bucurie ce aş vrea să nu mi-o refuz.

Viaţa e o moarte clinică. Doar că nu recunoaştem diagnosticul. Straniu, premisa e una creştină. E starea nefericită de inconştienţă, însingurare, înstrăinare în chip seducător de dans ca şi cum sângele, tânăr pierdut în vârtejuri, ne risipeşte în proiecţii repetate, obscure, în amăgiri facile.

Neliniştea asta poartă, latent, amprentele suferinţei. Suferi şi crezi că totul are un capăt. Şi de început, şi de sfârşit, ca o funie împletită, de cânepă, pe care precupeţele inimii îşi atârnau odinioară culorile. Iluzie. Fără început, fără sfârşit. Adâncindu-se, adâncind…

În atari condiţii, sinucigaşii par simpatici. Par singurii care conştientizează rolul şi care vor să intre decis în actul “dejucării”.

Dar… viaţa e socialmente condamnată la rigori, la reflexe ce adesea nu mai au nici o legătură cu trăirea. Societatea – spital supradimensionat care ne vindecă de toate. Vinovăţii în stânga, vinovăţii în dreapta – sigiliile unui final previzibil. Ajungi să te întrebi confuz dacă aerul nu o fi o altă vină, dacă plămânii nu sunt “mădularul” păcatului şi dacă, crucificat pe-o metaforă nereuşită, plânsul şi-ar mai avea vreun rost.

Şi totul se scurge într-o inconştienţă devenită mediocră, durerea acestei stări e un clocot ce îşi păstrează egal, prozaic ritmul, provocând cu banalitatea clipa.

Eu? Tu? Pronume fără sens în marea diluare a suferinţei.

Şi cauţi, şi cauţi, gândind că a răzbate prin viscerele străveziu al acestei lumi e încă posibil. Speranţa se prinde de tine ca un parazit înfometat şi te goleşte de simţ. Doar ea, speranţa fără căpătâi într-o nesfârşire halucinantă.

Da. Sensul dat e doar o iluzie egoistă, o proiecţie filistină a unor doruri de nesatisfăcut. Rădăcinile acestui sens rămân pierdute în acelaşi izvor nebănuit al suferinţei. Şi în toate acestea părinţii/copiii, succesiuni asimetrice, cifre, ecuaţii rătăcind după noimă.

Nu cred că există ceva în afara suferinţei. Nici măcar egoismul. Suntem, mecanic, participanţi la ceva-ul de dincolo şi de dincoace de noi, indiferenţi ca un bob de rouă ce îşi cunoaşte căderea, străini/înstrăinaţi de noi înşine.

Nu-mi spune, ştiu, cuvintele conturează naivitatea. Aşa se îmbracă acum cinismul, în presupuse nevinovate umbre. Cei de lângă noi sunt doar măşti în care am învestit dorinţa noastră de a mai întârzia iminenţa suferinţei. Fie că o numim comun moarte, fie ca îi spunem atitudinea firii.

♂EL: E un dor necuprins pe care îl regăsesc în unduirile apei. Mă trădez adesea în preajma apei drept un învins.

♀EA: Te văd. Şi mie îmi place apa.

♂EL: Ştii ce e totuşi interesant? Deşi surprinde mulţimea, sentimentul de singur, lăsat liber, e pregnant. E un carusel jocul sentimentului, nu poţi să scapi.

♀EA: Da. Eu simt asta peste tot. Acasă cel mai mult. Anii trec…

♂EL: Vezi! dacă tot îţi este intim sentimentul cu pricina, ce-ar fi să îi dai alte tonuri cromatice la mare?

♀EA: Cad…

♂EL: Hm! Ca un vas grecesc, amfora pasiunii se crăpă la o toartă. Perfecţiunea poartă rănile metaforei… Iar eu care credeam ca sunt atent la detalii.

♀EA: Eşti. Zâmbesc…

♂EL: Păream ca sunt. Îmi demontezi şi ultima iluzie, redută a timpului meu scurs până acum.

♀EA: Deci… marea. Numai ea poate fi de vină. Te duci spre ea, aşa, nechemat. Văd.

♂EL: Nu. Ţi-am spus că mă lipesc de tine. Adică mă voi duce chemat.

♀EA: Te lipeşti, desigur, dar soarele fură apa spre sine, prinsul nostru se usucă, aşadar în păcat cădea-vom.

♂EL: Fiecare primeşte sensul pe care îl aşteaptă. E un act al fiinţei. Se usucă, adică se cimentează, se consolidează sau… se desprinde. Păcatul nu-i o vină în cântec. Da.

♀EA:  Aşa deci…în limba română marea face valurile cântec şi, despovărat, mă prinde şi pe mine. Fie, răspund cu… teamă. Da. Şi marea şi tu… Dar uimirea… De la ce vine uimirea?

♂EL: Din neputinţa cunoaşterii şi perpetua înstrăinare de ceea ce am presupus că ştim, că suntem.

♀EA: Teribil punctul ce se lasă pus în inimă. M-ai convins, mă lipesc de… perpetua înstrăinare…

♂EL: Nu te lipeşti, eşti deja. Ideea-soluţie este dezlipirea… Voiam să scriu ceva despre femeie. Mă gândeam doar.

♀EA: Femeia pur şi simplu? Femeia raportată la ce sau fiind ce?

♂EL: Nu ştiu dacă pot vorbi despre femeia ca ceva anume. Mă gândeam să vorbesc despre femeie ca altceva decât sunt eu, parte a unui punct. Poate e tocmai punctul de care vorbeai. Un exerciţiu firav de pseudointuiţie.

♀EA: Femeia ca uimire. Dar de ce vrei să scrii despre femeie?

♂EL: Da, şi astfel. Spuneam, nu acum, că femeia este un poem perfect. Dar nu uimirea ca/din neputinţă. Întrebaseşi de ce uimirea iar eu, reflex, asociasem gândul despre o posibila scriere despre femeie cu uimirea. De ce despre femeie… exerciţiu firav de pseudointuiţie.

♀EA: Femeia muza inepuizabilă, eternă, mereu născând.

♂EL: Nu e femeia muza. Femeia e poemul. În context, e partea care alungă abisul, golul. Mă gândeam la femeie în ideea complementarităţii, alterităţii.

♀EA: Te înţeleg. Chiar bine. Cred că am şi eu nevoie de o femeie, sensul precizat. Am nevoie de complementaritate.

♂EL: Marea… E şi ea parte… Problema mea e aceea că mă tem să nu forţez nişte limite în cuvinte, căutând/alungând sensul pe care nici eu nu îl deţin. De aici greutatea sau chiar imposibilitatea scrierii. E o idee cu femeia. Totuşi, crezi că o femeie te-ar împlini doar pentru că, se presupune, cunoaşte deja “ce înseamnă să fii femeie şi cât de nenorociţi sunt bărbaţii“? Dialectica, în atari condiţii, se mai permite; permite oare împlinirea contrară!

♀EA: Nu, desigur. Ideea era să pun în practică teoria potrivit căreia femeia completează şi umple abisul cu… visul. Dar tu vorbeai de bărbaţi?

♂EL: Nu, eu vorbeam de altceva, diferit de ceea ce sunt. Numirea sexului e o convenţie care, adesea, inhibă. La rându-mi, întâmplător, îi spuneam altceva-ului diferit de ceea ce sunt femeie, numeam astfel. Adică mă foloseam de cuvinte, artificializam.

♀EA: Eşti prea serios pentru ora asta. Cauţi sensuri. Eu caut numai conversaţie, cuvinte cu care să umplu timpul până la saturaţie. E un alt exerciţiu.

♂EL: Nu-i aşa că sunt plictisitor când sunt serios?

♀EA: Eşti înfricoşător.

♂EL: Exact, perfecta intuiţie feminină. Sinonimia intră în rol: înfricoşător = gol. Qed.

♀EA: Nu. Înfricoşător – mult prea prăpăstios pentru mine. E un risc. Nu mă bag, evit să mă afund. Eu sunt peşte de suprafaţă, pământeancă. Mă scald în ape mici. Las profunzimile pe seama filosofilor.

♂EL: Exagerezi forţând, la rândul tău, limitele cuvintelor. Nu sunt profund. Doar căzut cu deznădejde pradă… uimirii. Iar filosofia, cea de tarabă, accesibilă nouă muritorilor comuni, nu are nici o socoteală cu înotul nostru.

♀EA: Deşi le doresc, cuvintele nu sunt uneltele mele. Poate greşesc adeseori când le folosesc. Vorbeşti de înot şi mi se face subit dor de mare…

♂EL: Îmi amintesc. Ţigănie, îmbulzeală şi, printre toate astea, singura chestiune igienică: singurătatea. Straniu! Cum dintr-odată marea frizează din concret… mirajul.

♀EA: E un zâmbet de… aprobare.

♂EL: Niciodată nu am ştiut să citesc zâmbetul. E derutantă surâderea în gol.

♀EA: E un sentiment plăcut ca atunci când îţi lipsesc cuvintele, altcineva să descrie întocmai ceea ce ai fi vrut să spui. Întocmai şi mult mai plăcut decât ai fi făcut-o tu însuţi.

♂EL: Complementaritatea?

♀EA: Probabil…

♂EL: Dovada că deşi singuri, rătăcim împreună?

♀EA: Se poate şi asta… Dezvoltă-mi dezlipirea… Vreau să o înţeleg, tot e soluţia căutată.

♂EL: Îi ceri căutătorului/neştiutorului cheia cunoaşterii?

♀EA: Totuşi. Un sens… o presupunere… o vagă pseudointuiţie.

♂EL: Tot ce spunem sunt sentinţe ale clipei în care, vrând-nevrând, ne încarcerăm. Vorbeam de soluţie ca ipoteză, ca un drum pe care ţi-l doreşti ştiindu-i lipsa de sens. Soluţia ca ipoteză. Poate năzuinţă. În fond, rătăcind împreună dăm posibilitatea înstrăinării să intre în disoluţie. Asta da geniala salvare de la singurătate! Vezi conturul speranţei cum se agaţă de orice iluzie!

♀EA: Tac…

♂EL: Deh, gândul risipind culori. Deşi, acum observ, gândul e monocrom. O nonculoare puţin definită, cu uşoare accente de coerenţă. Şi totuşi… curge.

♀EA: Ameţesc! Ţi-am spus, apele mele sunt mai de suprafaţă.

♂EL: Vorbeşti ca şi cum gilorturile* noastre, ale tuturor, nu ar avea tulburările, spaimele, profunzimile pretinselor ape adânci. Doar aparenţa ne desparte, doar aparenţa desparte totul. Vin în apărarea mea. Cred că nu am iubit nicicând înţelepciunea. Mai degrabă, sedus, am iubit naivitatea, dansul candid către lucrurile simple trăite în metaforă.

♀EA: Da. Râuri ce mi-au scăldat copilăria şi m-a învăţat înotul, la propriu şi la figurat. Vin?

♂EL: Toţi ne scăldăm, ca într-un botez, în acelaşi râu, cutez să presupun. Da, vin, nechemat. Imberb reflex consumist, inconştient. Şi-atunci accentuez: vin.

♀EA: Hm! Rămân la farmec şi inconştienţă.

♂EL: Te vei converti, când va fi vremea, şi la cele înalte ale farmecului.

♀EA: Voi fi fiind pe culmi deja atunci…

♂EL: De pe culmile aparenţei căderea e un somn al simţului. Să cazi în sus, aşadar. Eu tot încerc. Şi râul tău, şi râul meu… Cine să mai ştie către ce mări îşi îneacă aşteptările.

♀EA: Încerci  să mă arunci în sus? Să-mi dirijezi căderea?

♂EL: Nicidecum. Ai de partea ta harul. Încerc să fiu acolo doar.

♀EA: Nu, n-am nimic de partea mea.

♂EL: Aparenţa, suflete, aparenţa. Sau, cine ştie, vei fi fiind şi tu un gol ce trebuie împlinit cu un alt abis. Dar toate astea nu dizolvă harul ca posibilitate, ca dat.

♀EA: Convergenţa abisurilor… Completarea… Mă duc, am febră.

♂EL: Mă duc şi eu. Am de lansat jurnalul într-o sticlă, pe o oarecare mare. Marea iluziei.

♀EA: …Hm. Nu mai înţeleg nimic. Sau mai bine nu încerc să traduc. Iau ca atare datul. E mai romantic, feminin.

♂EL: Teatral absurdul clipei care bate, nu? Dar ce contează toate astea. Te du. Bate ceasul să vină alte clipe.

♀EA: Să mă aştepţi pe bancă cu poveşti. Mă întorc.

♂EL: Te-oi aştepta pe drum, sunt paşi a căror poveste nu se spune, se trăieşte nemijlocit. Şi paşii toţi au celule. Şi în fiecare celulă o conştiinţă. Un vis nedescătuşat care ne face parte din foşnetul tainic al freamătului a tot ce există. Te-oi aştepta pe drum.

♀EA: Mă întorc.

________

gil’arta (sanscrită) – râu alb

joc şah de unul singur

pe linia dintre alb şi negru,

la miez de noapte, clipa

centrând neterminate puncte-acum

în mintea mea

femeia

se cunoaşte pe sine.

degetele căutânde, subţiri

dansul risipit simbol

nimic înţeles, nimic tâlcuit,

pântecul rotunjind mirarea.

freamătul, suferinţa, îngândurarea.

călcâiele ofului, oful aţâţat şi pieptul  

bătut în pas domol de soartă

linii ce nu sunt pe hartă…

las caii liberi, nebun fără frâu,

cad, mă înalţ – repetiţie generală

pentru uitarea de sine.

să atârne sentimentul, precum viaţa –

o singură mirare, un singur naufragiu –

învins, în turnul sângelui înfig

steagul alb

oh, suflet cu răni ce n-au bucuria
sângerării deschise prin ferestre de har,
tăcerea-i uimirea cuvântului meu
pe care l-am pus în pieptu-mi hotar.

mă caut, anonim, trişându-mă-n gând
cu roata norocului mă ţin de prinsori
când vaiet, când urlet, când tainic surâs,
când dureri, când neşanse măsluite în dor.

am ochii-asfinţiţi, două găuri de puşcă,
în fiece puls, aş fi vrut să vă spun,
zvâcnesc şi mă zbat şi sunt cum vânatul
prin umbre, prin falduri de fum de tutun.

lumina mă bate pe umăr uşor,
mă întorc către clipa ce tocmai trecu,
privirile cad, mă ancorează-n trecut.
corabia inimii e un dans superfluu.

în ochiul stâng, în ochiul drept
se sting ţigări

lumina are sex

maternitatea acestei întâmplări
e mereu plină
de oameni care zac tânjind
după tine

pe spatele gol ca un palimpsest uzat
intuiesc conţinutul
şi cresc nesfârşit

năucitor cercul zilei are
marginile clipei
învineţite

aburii inconştienţei mă înalţă speculativ

în ştiri repetate despre cursul

vreunei monede

străine.

la bursa trecerii timpului

caut garsoniere

fără confort, fără tine.

patima se negociază încă

prin porturile rătăcirii

cafeaua se vinde

la vrac

tutunul e interzis.

şi ei ne privesc.

zădărnicia clipei a ajuns

obeză.

se opreşte sângele spre îngândurare
afaceri cu statul fac doar poeţii
ce nu vor în iubire capitolele
să-şi încheie

vedeţi domnilor, patima este o curbă verbală
nu, realitatea nu e visul nostru iar ea
a şi uitat dansul cadenţat al ceasului
ce ne cheamă surd la nemurire
în valul unui pahar cu vin
şi trec peste mine istorii ca un truism
de altfel navetist prin minţile
tuturor

mă opresc şi eu,
tablou cu mine însumi şi alte amănunte,
şi vine vremea să plâng, să plâng mi se face dor
cuvintele se fac sânge, sângele oţet
nu, eu sunt spectatorul
care nu aplaudă
nu plânge

captiv în memorie, rană închisă la o oarecare bursă,
cumpăr ceasuri
pe sinusurile rutinei toate fixate aiurea
limbile lor cadenţând tropotele reci ale secundei

contururi, sentinţele vremii cad
ca nişte amprente parazite oamenii sunt
spirale întinse de-a lungul văzului/nevăzului
şi nu se mai îndrăgostesc decât
dacă trebuie

cu praştia vremii mă surprinde în plâns
femeia-clişeu, sculptată arbitrar ancoră de os
şi paşii căraţi prin lume târfe în exerciţiu par
teama – o profesie liberală aş putea să strig
verbul de ambră al mirării
să destram

dar nu, capătul e doar o virgulă atârnând ca un respiro
mă ruşinez în limba română a neputinţei
şi cad ca o sentinţă
a vremii

între toreador şi animal se trăsese linie.
gata, Doamne, am ajuns.în umbră se topeau idealurile
rostul, coroziv, împlânta halucinant
în culisele oaselor
câte-un nerv

netezitorii, fundamentaliştii necuminţi ai clipei,
îşi propovăduiau stereotipiile

ea îmbătrânea

anii duşi de râpă, arc peste poveşti,
prinseseră miros
de anticariat.
inima-i avea genunchi,
călcâie ades
în memorii fără sens pământul
diluându-i tăcerea

dezacordurile mirării vibrau prin articulaţii
dorul meu ca un tanc rusesc
încheind povestea

metaforele sunt pietre ce julesc
genunchii inimii

în cuvinte
mă învârt în cerc

nările tăcerii vuiau nepriceput
anunţând trecerea.
câte-o urmă de dor
călca fără milă bătăile inimii.
dospind durerile
prin răni respira amintirea

strâns
ne legaseră imperfecţiunea,
surâsul, anumite priviri

aşteptând îşi va fi spus: întâia dată sexul
insinuat rugăciune era

de-atunci apele mereu în jos
plecat-au în răzvrătire
nu tu somn, nu tu vis
ilogic trecut compromis

ca în gări cu trenuri murdare
inima mea este un teatru
agitaţii nocturne sentimente urcă,
sentimente cad
masca lumii de mâzgă
probând alchimii

fără exerciţiu, urma teama
scenă obscură, stihii,
patima întâiului cânt,
singurătatea, apoi pustiul

pe rând uitam cuvintele

de-atunci
nu tu somn, nu tu vis căci
în sufletul meu se tăiaseră viile

alunecăm pe o pantă abruptă
iubindu-ne în sistem pauşal,
eu o biblică, doar, coastă ruptă,
tu femeie întristată de val.

în odăi suspendate aiurea
înstrăinat încep să vorbesc
cu sângele, cu foamea, cu firea
şi cad precum gestu-mi prostesc.

e noapte. din perete doar becul
în nuanţe pastişate-n rugină
focalizează cu-anxietate eşecul
pe care îl numirăm lumină.

dantelată cămaşă de forţă-i iubirea
în piepturi sinucigaşi cavalerii verbului
martori neliniştiţi ai târziului
celulele
pastelând tuşa nefericirii

viaţa e un manual
cioburile de oglinzi ale teoriei se-aştern
cum praful pe fiecare experienţă
între durere şi suferinţă
radicalii, nuanţele să găsească un echilibru
al metaforei

ştiu
eu sunt un fântânar
la porţile cerului
dumnezeu înnebunind
de dor

opreşte liniile,
neregulate impulsuri electrice

heteronomă, inima mea
e un capăt

trenuri, vin trenuri

degetul de ghips al lui iisus
e o şină de care se prind împăcat
soarele, copilăria, umbrele în procesiuni magnetice,
cercurile împietrite în teamă

pe furiş, cuiele vopsite ale iluziei
pătrund uşa din spate a luminii
din răni mustind,
ca dintr-o sferă cu numere loto,
vieţi în pastişate variante

staţia următoare s-a desfiinţat, tată

spre un ultim posibil vis
curios lumea coboară
înecându-se în paşi

fără dimineţi marea aceasta
e un adevăr subiectiv