SONI | andrei ruse / tritonic / septembrie 2008

din crisalidele clipei fluturii zburau în stomac

ea credea în zodiac şi părea

frumoasă

.

halucinant clipa cu viermii săi storc

pe obrazul neîntors lacrimile

lacrimile poartă cârje coboară

soarele – noroi şi noi care-ncotro

puneam virgule pe unde apucam

.

eram dumnezei la vârsta mirării

scriam scrisori, el cu promoroacă pe gene

se răstignea, pe lemn cristos murea

de râs

.

pe harta căderii, pe coapsă,

ştearsă dâră de creion dermatograf strigătul.

în vârful degetelor mele pielea ta,

ca un carnaval, întinsă spre seară,

joacă poker.

.

aş vrea să strig. strigătul meu, târfă zgâriind tăcerea.

.

nările de cal ale amiezii înghit în nechez aşteptarea.

neruşinate, ceasurile bat secundele în piuă.

în mecanica acestei iluzii, mustul inundă.

perdelele sunt trase.

.

sunt pradă.

Silvia Van – Dansând cu timpul * Editura “Societatea Scriitorilor Militari” * Bucureşti, 2010 * Ilustraţia copertei I: Lawrence Alma-Tadema, A Harvest Festival (1880)

silvia van s-a născut dintr-un strop de vin sângerat într-o toamnă timpurie. răfuiala cu timpul şi acaparările reflexe ale acestuia  fac din gestul silviei arcul de cerc întins ca o arcada peste ochii nesecați ai clipei. în trecerea ei, câte-un deget al sensului, arareori, contemplativ parcă, se poticnește desenând domol cuvinte. e un fel de a fi şi dragostea aceasta.

Cu o zi inaintea festivalului, duminica, 8 august, la monumentul din Poiana lui Mihai din Pasul Valcan, pe unde trecea odinioara drumul care unea Transilvania de Tara Romaneasca, au loc evocarea si pelerinajul de suflet inchinate voievodului Mihai Viteazu, cel care a trecut pe aici in noiembrie 1600 in drumul sau spre Viena. In Poiana lui Mihai, la aproape 1000 m altitudine, intr‐un peisaj mirific, are loc anual evocarea istorica la care participa sute de oameni de la poale dar si oficialitati, istorici, poeti si interpreti de muzica folk. Evenimentul se doreste a fi, in ideea organizatorilor, unul de natura sa readuca in actualitate componenta patriotica a muzicii folk. Anii trecuti au cantat aici, la monumentul lui Mihai din Poiana de deasupra comunei Schela, Gorj: Doru Stanculescu, Sorin Minghiat, Cristian Buica, Emeric Imre, Adi Salmasan, Dan Vana. Anul acesta li se vor mai adauga interpretii folk: Adrian Ivanitchi, Dinu Olarasu, Florin Camen, poetii: Dan Mircea Cipariu, Florian Saioc, Spiridon Popescu, Adrian Fratila, actorii targujieni: Rodica Negrescu, Monica Sfetcu, Ion Alexandrescu, George Draghescu. [sursa] Vezi programul!

Îmi asum încă de la bun început posibilitatea zădărniciei unui asftel de gest de a invita la lectură. Şi totuşi motivele care îmi susţin demersul sunt de bun simţ.

Mai întâi actul lecturii trebuie văzut ca mijlocire între experienţa lectorului şi experienţa livrescă. Dincolo de funcţia cathartică, lectura dezvăluie experienţe şi modele sau antimodele umane care, asumate conştient şi responsabil, pot fi motorul activităţii de disciplinare, cultivare, civilizare şi moralizare a omului. Altfel spus, lectura implică educaţie, adică formare a individului pentru el insuşi şi pentru societate.

Pe de altă parte, noi, oameni ai postmodernităţii vom urma „spiritul veacului”. Suntem obişnuiti să fim în tendinţe, să respirăm noile schimbări ale societăţii şi să ni le asumăm pentru a nu fi depăşiţi de timpul în care trăim. Societatea românească a probat o mulţime de modalităţi de a ieşi în evidenţă. În perioada postdecembristă, modalitatea de existenţă guvernată de mirajul lui „a avea” a devenit un ideal. Respectul părea a decurge din statutul social „construit”, însă realitatea e alta. „A avea” (bani, influenţă etc.) nu poate suplini în vremuri contradictorii pe „a şti”. A cunoaşte, a învăţa, a deveni om cu un anumit nivel de cultură care să-ţi facă cinste în societate sunt deja idealurile postmodernităţii. Viaţa e un lung şir de alegeri: ţine de opţiunea fiecăruia ce vrea să facă cu propriul viitor: să se integreze societăţii şi să dovedească faptul că existenţa sa nu este un simplu accident, ci este un destin sau să rămână în afara istoriei umanităţii, înmulţind numărul anonimilor fără chip.

Pentru oricare din argumente aţi opta, un lucru e cert: „suntem ceea ce citim”, după cum spunea Sanda Cordoş. Dacă însă nu citim, ce suntem? Pledoarie pentru lectură • Marinela Pîrvulescu @ www.energeticnr1.com

în piaţa publică îmi voi zbura creierul

cu naivităţi din rushdie

mintea eliberată de cuvinte să strige replici la negru

în trei puncte, în tine,

să tac

•

trişând, un muşchi intercostal se joacă de-a inima

prin sânge trec ambulanţe

subit pietoni se îndrăgostesc de lumină

proaspătă rănire

•

teama nu poartă mănuşi

vine înlocuind şira spinării cu un lanţ

lanuri de grâu par cărări în foame

rece e doar ademenirea

eu rătăcesc

•

caut în sânul ei sânul apoi urma de mamă

polemica surâsului – mama e un animal sălbatic,

firul ierbii plecat.

gurile rele spun că oedip îmi joacă feste

teatru haotic aplicat exact

încrâncenării de a vedea în femeie

femeia

•

prin euharistiile lui continuu ambulanţe

catedrale rămân urmele de-a lungul spaimei

o pată, un discurs, un rid

eu în sânul ei caut

lanul de grâu

Târgul Alternativ de Carte

Vineri, 23 iulie 2010, ora 13:00, în sala de lectură a Bibliotecii Judeţene „Christian Tell” din Târgu Jiu, va avea loc un prim episod itinerant al Târgului Alternativ de Carte. Întâlnirea de la Târgu Jiu va include lecturi, lansări şi proiecţii video cu Nora Iuga, poetă, prozatoare şi traducătoare, membră a Uniunii Scriitorilor din România şi scriitorii Dumitru Bădiţa şi Oana Cătălina Ninu.

Evenimentul face parte din programul “Literatura română scrie pe mine” şi reuneşte, într-un format nou, ofertant şi dinamic, autori care performează live alături de autori înregistraţi pe materiale audio-video. Târgul Alternativ de Carte (TAC) este un cine

ma literar, un studio de carte şi un salon pentru lecturi şi lansări, ce îmbină caracteristicile unui târg clasic cu cele ale unui festival multimedia.

Uniunea Scriitorilor din România, cu sprijinul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, a organizat, între 28 – 30 mai 2010, pe Calea Victoriei nr. 115, ediţia inaugurală a Târgului Alternativ de Carte.  A doua ediţie va avea loc în toamna acestui an. [Agenţia de Carte]

Ioana Bogdan – ”Poeme înainte şi după Claudiu” (Brumar, 2009) ● Sorin Delaskela – ”Noaptea pisicilor lungi” (Brumar, 2010). Prezentarea cărţilor va fi făcută de scriitorii: Dan Mircea Cipariu şi Cristian George Brebenel. Moderatorul şi producătorul evenimentului: Andrei Novac (iristoamna). Parteneri media: Gorjeanul, Agenţia de carte, Pandurul, Gorj TV.

POEME ÎNAINTE ŞI DUPĂ CLAUDIU ● Ioana Bogdan

Cartea Ioanei Bogdan, Poeme înainte şi după Claudiu, este, în fond, o poveste de iubire „activată” de personajul Claudiu, o poveste în care „s-au dus dracului toate alternativele” şi în care, totodată, „Dumnezeu cânta (…) cu vocea cea mai frumoasă din lume”. Spune autoarea într-o mărturisire de pe propriu-i blog: „Pentru Claudiu există un prototip. E un bărbat pe care l-am cunoscut anul ăsta şi asupra căruia am proiectat cele mai multe dintre visele mele. Şi pentru că am realizat de la bun început că el nu este în mintea mea decât o proiecţie, am decis să-l transform în literatură.” Literatură de foarte bună calitate! (Editura Brumar)

NOAPTEA PISICILOR LUNGI ● Sorin Delaskela

”Volumul Noaptea pisicilor lungi vine la puţin timp după  apariţia unui roman absolut remarcabil al aceluiaşi autor, Abisex, şi oarecum în prelungirea lui tematică şi stilistică, plasându-l cu îndreptăţită decizie pe Sorin Delaskela în rândul tinerilor din linia întâi a prozei literare româneşti contemporane. O percepţie acută, multicoloră şi sinestezică a realului prin reţeaua fină de vase comunicante ale unei  senzorialităţi febrile (caragialianul simţ enorm şi văz monstruos e la el acasă!), dublată de o scriitură modernă, incisivă şi rafinată – una  dintre cele mai originale din peisajul beletristicii actuale – fac din acest puzzle-roman al lui Sorin Delaskela o lectură incitantă, atractivă, capabilă să provoace în sufletul şi în mintea oricărui cititor durabile voluptăţi artistice şi intelectuale. Noaptea pisicilor lungi – o carte proaspătă, vie, spectaculoasă şi reconfortantă, care îl preschimbă pe Sorin Delaskela dintr-o generoasă promisiune într-o indubitabilă certitudine literară.” Gelu Negrea

Citiţi un excelent interviu acordat de Sorin Delaskela Agenţiei de Carte: AICI!

Ioana Bogdan: AICI!

hienele vârstei muşcă, rup carnea
în euharistii neintuite

călător între două mirări,
părinte/copil, fracţie conjuncturală
–– tată – amforă, fiu – ancoră ––
pendulez ideatic în jocul de-a viaţa-ascunselea
şi mi-e dor şi surâd, ochii bătuţi în cuie ţintuindu-mă
şi frântă de tremur îmi e sărutarea

pe dinăuntru,
sparg cimentul certitudinii cu o alta,
îndrăzneală imediată, protocol al rutinei
această nerostire la timp

supralicitez în gol – când e să fiu sincer –,
uit să-mi revendic îmbrăţişările,
devin chirurg, operez fără anestezice
peşte, memorie a peştelui, pradă, prădător
ca un circuit în care apele
doar stau de vorbă amintindu-şi
capătul lumii

şi fiecare clipă e un pat de moarte
delicatele noastre înfrângeri, importantele noastre izbânzi
stau aliniate în faţa plutonului de execuţie al inimii
când inima-i tăcere tradusă greşit
şi dragostea, ca mersul pe bicicletă,
şi dumnezeu e cercul, şi dumnezeu e pedala
şi noi, bătrâni simpatici, amnezici,
din teama de accident,
evităm să mai trecem, iubito,
pe roşu

Pseudonimul e realmente poetic. Umbletul mă trimite cu gândul la mersul emblematic pe ape. Cărticica, tipografic vorbind, e reuşită. Şi – în cel mai transparent stil arghezian şi/sau eliadesc – placheta e un „şantier” pe care autorul încă tatonează marile modele lirice dar şi izbuteşte deseori a se desprinde cu texte care-mi smulg îndemnul de al încuraja să continue. Certamente, va fi cu folos!

Într-o severă grilă de lectură critică, am găsit câteva titluri în care dicţiunea-i voit prozaizantă (în maniera lui Mircea Ivănescu să zicem) glisează cu destul rafinament spre „neînţeleasa întoarcere” a semnelor (literelor) la rostul lor inaugural, orfic, cathartic. Un alt titlu „Gramatica apei” îmi sugerează că întresituat (termenul e derridian) între morfeu şi hypnus, Dan Tristian încearcă texintenţial a întinde „nesfârşitele punţi” către „ferestrele, lumina şi tâmpla” Templului Poeziei văzut de el ca locuire întru mântuire, sacrificială (expres christică) dar şi ca explorare a unui limbaj clar obscur însă şi cumva criptic, grafic şi psihedelicoludic.

În ceea ce mă priveşte, aş înclina a-i aprecia poemele cu prozodie cuminte în care deşi uceniceşte la teribilii clasici precum Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Nichita Stănescu, Ştefan Augustin Doinaş, Radu Stanca s.a. este, ca fior liric, convingător (vezi cu osebire: Iubirea în gol; Înfometândă, absenţa; Şantier în ochii mamei; Jocul de-a virgula; Pelerin prin mine; Viciu circular; Celălalt eu etc.)

Şi totuşi – e bine că există în cronica-mi această vocabulă sublinială şi sublimată – Dan Tristian, (paradoxal (?)), expresiv involuntar (vorba lui Eugen Negrici (?)) excelează în proza arhetipalică de tip „Excurs”; şi, în lungile „dicteuri” „fără semne de punctuaţie” a la Apollinaire: Nadir, Retorice, Quid prodest, Bioritm, Eu nu, Câte ceva despre glezne.

De acelaşi autor: Duminica sinelui, editura Scrisul Românesc, Craiova 2003; Întorcând privirea, editura PIM, Iaşi, 2004 şi Umblet, editura Măiastra, Târgu Jiu, 2007.

Ion Popescu-Brădiceni @ Timpul / 11 iunie ’10

suferințe retorice mitraliate-n stomac
tac.

îndrăznesc. devin erou

ca o renunțare, pe tâmple, lin
se târăsc ape.

neînvățate, bătăile inimii –
false armistiții ale clipei –
mă îndrăgostesc.

• Umblet – Dan Tristian • lansare de carte

• Biblioteca Judeţeană “Christian Tell” – Târgu Jiu

• Zilele Culturii Scrise în Gorj.

nu am ucis pe nimeni,
părinţii îmi sunt încă în viaţă

mizând pe dans, pe calcul, pe împerechere
priviri sexuate caută hulpav
femeile altor bărbaţi, bărbaţii altor femei
într-o loterie a cărnii
fără echilibru

pun în relaţie nevoia, ritmul sacadat al nevoii,
tentaţia de a surâde cu orice preţ şi condamn
bucuria simplă de a te fi născut într-o zi
lăsându-mă condamnat şi eu

pierdut, pariul adevărului subiectiv e o capcană,
o ancoră ce te ţine în plutirile propriului sânge
pentru că, vrând-nevrând, în istoria asta inegală
cu lumea nu te pui

spun şi eu aşa, resemnat al timpului care trece,
cu teama că Dumnezeu gândeşte
la fel

Mi-e dor. Şi-n dorul acesta se crapă de ziuă…

E bine pur şi simplu. Lumina, răzbind sau nu prin vintrele zilei, contează mai puţin. Dorul e neliniştea flămândă care mă împacă. Numai să-l pot destăinui şi să nu deranjez. Sună distant ce spun, ca şi cum sub tălpi indiferente se frâng răscolite cuburi de gheaţă. Zdrobirea, tălpile, gheaţa… Mi-e dor, aşa am învăţat să fiu. E o bucurie ce aş vrea să nu mi-o refuz.

Viaţa e o moarte clinică. Doar că nu recunoaştem diagnosticul. Straniu, premisa e una creştină. E starea nefericită de inconştienţă, însingurare, înstrăinare în chip seducător de dans ca şi cum sângele, tânăr pierdut în vârtejuri, ne risipeşte în proiecţii repetate, obscure, în amăgiri facile.

Neliniştea asta poartă, latent, amprentele suferinţei. Suferi şi crezi că totul are un capăt. Şi de început, şi de sfârşit, ca o funie împletită, de cânepă, pe care precupeţele inimii îşi atârnau odinioară culorile. Iluzie. Fără început, fără sfârşit. Adâncindu-se, adâncind…

În atari condiţii, sinucigaşii par simpatici. Par singurii care conştientizează rolul şi care vor să intre decis în actul “dejucării”.

Dar… viaţa e socialmente condamnată la rigori, la reflexe ce adesea nu mai au nici o legătură cu trăirea. Societatea – spital supradimensionat care ne vindecă de toate. Vinovăţii în stânga, vinovăţii în dreapta – sigiliile unui final previzibil. Ajungi să te întrebi confuz dacă aerul nu o fi o altă vină, dacă plămânii nu sunt “mădularul” păcatului şi dacă, crucificat pe-o metaforă nereuşită, plânsul şi-ar mai avea vreun rost.

Şi totul se scurge într-o inconştienţă devenită mediocră, durerea acestei stări e un clocot ce îşi păstrează egal, prozaic ritmul, provocând cu banalitatea clipa.

Eu? Tu? Pronume fără sens în marea diluare a suferinţei.

Şi cauţi, şi cauţi, gândind că a răzbate prin viscerele străveziu al acestei lumi e încă posibil. Speranţa se prinde de tine ca un parazit înfometat şi te goleşte de simţ. Doar ea, speranţa fără căpătâi într-o nesfârşire halucinantă.

Da. Sensul dat e doar o iluzie egoistă, o proiecţie filistină a unor doruri de nesatisfăcut. Rădăcinile acestui sens rămân pierdute în acelaşi izvor nebănuit al suferinţei. Şi în toate acestea părinţii/copiii, succesiuni asimetrice, cifre, ecuaţii rătăcind după noimă.

Nu cred că există ceva în afara suferinţei. Nici măcar egoismul. Suntem, mecanic, participanţi la ceva-ul de dincolo şi de dincoace de noi, indiferenţi ca un bob de rouă ce îşi cunoaşte căderea, străini/înstrăinaţi de noi înşine.

Nu-mi spune, ştiu, cuvintele conturează naivitatea. Aşa se îmbracă acum cinismul, în presupuse nevinovate umbre. Cei de lângă noi sunt doar măşti în care am învestit dorinţa noastră de a mai întârzia iminenţa suferinţei. Fie că o numim comun moarte, fie ca îi spunem atitudinea firii.

♂EL: E un dor necuprins pe care îl regăsesc în unduirile apei. Mă trădez adesea în preajma apei drept un învins.

♀EA: Te văd. Şi mie îmi place apa.

♂EL: Ştii ce e totuşi interesant? Deşi surprinde mulţimea, sentimentul de singur, lăsat liber, e pregnant. E un carusel jocul sentimentului, nu poţi să scapi.

♀EA: Da. Eu simt asta peste tot. Acasă cel mai mult. Anii trec…

♂EL: Vezi! dacă tot îţi este intim sentimentul cu pricina, ce-ar fi să îi dai alte tonuri cromatice la mare?

♀EA: Cad…

♂EL: Hm! Ca un vas grecesc, amfora pasiunii se crăpă la o toartă. Perfecţiunea poartă rănile metaforei… Iar eu care credeam ca sunt atent la detalii.

♀EA: Eşti. Zâmbesc…

♂EL: Păream ca sunt. Îmi demontezi şi ultima iluzie, redută a timpului meu scurs până acum.

♀EA: Deci… marea. Numai ea poate fi de vină. Te duci spre ea, aşa, nechemat. Văd.

♂EL: Nu. Ţi-am spus că mă lipesc de tine. Adică mă voi duce chemat.

♀EA: Te lipeşti, desigur, dar soarele fură apa spre sine, prinsul nostru se usucă, aşadar în păcat cădea-vom.

♂EL: Fiecare primeşte sensul pe care îl aşteaptă. E un act al fiinţei. Se usucă, adică se cimentează, se consolidează sau… se desprinde. Păcatul nu-i o vină în cântec. Da.

♀EA:  Aşa deci…în limba română marea face valurile cântec şi, despovărat, mă prinde şi pe mine. Fie, răspund cu… teamă. Da. Şi marea şi tu… Dar uimirea… De la ce vine uimirea?

♂EL: Din neputinţa cunoaşterii şi perpetua înstrăinare de ceea ce am presupus că ştim, că suntem.

♀EA: Teribil punctul ce se lasă pus în inimă. M-ai convins, mă lipesc de… perpetua înstrăinare…

♂EL: Nu te lipeşti, eşti deja. Ideea-soluţie este dezlipirea… Voiam să scriu ceva despre femeie. Mă gândeam doar.

♀EA: Femeia pur şi simplu? Femeia raportată la ce sau fiind ce?

♂EL: Nu ştiu dacă pot vorbi despre femeia ca ceva anume. Mă gândeam să vorbesc despre femeie ca altceva decât sunt eu, parte a unui punct. Poate e tocmai punctul de care vorbeai. Un exerciţiu firav de pseudointuiţie.

♀EA: Femeia ca uimire. Dar de ce vrei să scrii despre femeie?

♂EL: Da, şi astfel. Spuneam, nu acum, că femeia este un poem perfect. Dar nu uimirea ca/din neputinţă. Întrebaseşi de ce uimirea iar eu, reflex, asociasem gândul despre o posibila scriere despre femeie cu uimirea. De ce despre femeie… exerciţiu firav de pseudointuiţie.

♀EA: Femeia muza inepuizabilă, eternă, mereu născând.

♂EL: Nu e femeia muza. Femeia e poemul. În context, e partea care alungă abisul, golul. Mă gândeam la femeie în ideea complementarităţii, alterităţii.

♀EA: Te înţeleg. Chiar bine. Cred că am şi eu nevoie de o femeie, sensul precizat. Am nevoie de complementaritate.

♂EL: Marea… E şi ea parte… Problema mea e aceea că mă tem să nu forţez nişte limite în cuvinte, căutând/alungând sensul pe care nici eu nu îl deţin. De aici greutatea sau chiar imposibilitatea scrierii. E o idee cu femeia. Totuşi, crezi că o femeie te-ar împlini doar pentru că, se presupune, cunoaşte deja “ce înseamnă să fii femeie şi cât de nenorociţi sunt bărbaţii“? Dialectica, în atari condiţii, se mai permite; permite oare împlinirea contrară!

♀EA: Nu, desigur. Ideea era să pun în practică teoria potrivit căreia femeia completează şi umple abisul cu… visul. Dar tu vorbeai de bărbaţi?

♂EL: Nu, eu vorbeam de altceva, diferit de ceea ce sunt. Numirea sexului e o convenţie care, adesea, inhibă. La rându-mi, întâmplător, îi spuneam altceva-ului diferit de ceea ce sunt femeie, numeam astfel. Adică mă foloseam de cuvinte, artificializam.

♀EA: Eşti prea serios pentru ora asta. Cauţi sensuri. Eu caut numai conversaţie, cuvinte cu care să umplu timpul până la saturaţie. E un alt exerciţiu.

♂EL: Nu-i aşa că sunt plictisitor când sunt serios?

♀EA: Eşti înfricoşător.

♂EL: Exact, perfecta intuiţie feminină. Sinonimia intră în rol: înfricoşător = gol. Qed.

♀EA: Nu. Înfricoşător – mult prea prăpăstios pentru mine. E un risc. Nu mă bag, evit să mă afund. Eu sunt peşte de suprafaţă, pământeancă. Mă scald în ape mici. Las profunzimile pe seama filosofilor.

♂EL: Exagerezi forţând, la rândul tău, limitele cuvintelor. Nu sunt profund. Doar căzut cu deznădejde pradă… uimirii. Iar filosofia, cea de tarabă, accesibilă nouă muritorilor comuni, nu are nici o socoteală cu înotul nostru.

♀EA: Deşi le doresc, cuvintele nu sunt uneltele mele. Poate greşesc adeseori când le folosesc. Vorbeşti de înot şi mi se face subit dor de mare…

♂EL: Îmi amintesc. Ţigănie, îmbulzeală şi, printre toate astea, singura chestiune igienică: singurătatea. Straniu! Cum dintr-odată marea frizează din concret… mirajul.

♀EA: E un zâmbet de… aprobare.

♂EL: Niciodată nu am ştiut să citesc zâmbetul. E derutantă surâderea în gol.

♀EA: E un sentiment plăcut ca atunci când îţi lipsesc cuvintele, altcineva să descrie întocmai ceea ce ai fi vrut să spui. Întocmai şi mult mai plăcut decât ai fi făcut-o tu însuţi.

♂EL: Complementaritatea?

♀EA: Probabil…

♂EL: Dovada că deşi singuri, rătăcim împreună?

♀EA: Se poate şi asta… Dezvoltă-mi dezlipirea… Vreau să o înţeleg, tot e soluţia căutată.

♂EL: Îi ceri căutătorului/neştiutorului cheia cunoaşterii?

♀EA: Totuşi. Un sens… o presupunere… o vagă pseudointuiţie.

♂EL: Tot ce spunem sunt sentinţe ale clipei în care, vrând-nevrând, ne încarcerăm. Vorbeam de soluţie ca ipoteză, ca un drum pe care ţi-l doreşti ştiindu-i lipsa de sens. Soluţia ca ipoteză. Poate năzuinţă. În fond, rătăcind împreună dăm posibilitatea înstrăinării să intre în disoluţie. Asta da geniala salvare de la singurătate! Vezi conturul speranţei cum se agaţă de orice iluzie!

♀EA: Tac…

♂EL: Deh, gândul risipind culori. Deşi, acum observ, gândul e monocrom. O nonculoare puţin definită, cu uşoare accente de coerenţă. Şi totuşi… curge.

♀EA: Ameţesc! Ţi-am spus, apele mele sunt mai de suprafaţă.

♂EL: Vorbeşti ca şi cum gilorturile* noastre, ale tuturor, nu ar avea tulburările, spaimele, profunzimile pretinselor ape adânci. Doar aparenţa ne desparte, doar aparenţa desparte totul. Vin în apărarea mea. Cred că nu am iubit nicicând înţelepciunea. Mai degrabă, sedus, am iubit naivitatea, dansul candid către lucrurile simple trăite în metaforă.

♀EA: Da. Râuri ce mi-au scăldat copilăria şi m-a învăţat înotul, la propriu şi la figurat. Vin?

♂EL: Toţi ne scăldăm, ca într-un botez, în acelaşi râu, cutez să presupun. Da, vin, nechemat. Imberb reflex consumist, inconştient. Şi-atunci accentuez: vin.

♀EA: Hm! Rămân la farmec şi inconştienţă.

♂EL: Te vei converti, când va fi vremea, şi la cele înalte ale farmecului.

♀EA: Voi fi fiind pe culmi deja atunci…

♂EL: De pe culmile aparenţei căderea e un somn al simţului. Să cazi în sus, aşadar. Eu tot încerc. Şi râul tău, şi râul meu… Cine să mai ştie către ce mări îşi îneacă aşteptările.

♀EA: Încerci  să mă arunci în sus? Să-mi dirijezi căderea?

♂EL: Nicidecum. Ai de partea ta harul. Încerc să fiu acolo doar.

♀EA: Nu, n-am nimic de partea mea.

♂EL: Aparenţa, suflete, aparenţa. Sau, cine ştie, vei fi fiind şi tu un gol ce trebuie împlinit cu un alt abis. Dar toate astea nu dizolvă harul ca posibilitate, ca dat.

♀EA: Convergenţa abisurilor… Completarea… Mă duc, am febră.

♂EL: Mă duc şi eu. Am de lansat jurnalul într-o sticlă, pe o oarecare mare. Marea iluziei.

♀EA: …Hm. Nu mai înţeleg nimic. Sau mai bine nu încerc să traduc. Iau ca atare datul. E mai romantic, feminin.

♂EL: Teatral absurdul clipei care bate, nu? Dar ce contează toate astea. Te du. Bate ceasul să vină alte clipe.

♀EA: Să mă aştepţi pe bancă cu poveşti. Mă întorc.

♂EL: Te-oi aştepta pe drum, sunt paşi a căror poveste nu se spune, se trăieşte nemijlocit. Şi paşii toţi au celule. Şi în fiecare celulă o conştiinţă. Un vis nedescătuşat care ne face parte din foşnetul tainic al freamătului a tot ce există. Te-oi aştepta pe drum.

♀EA: Mă întorc.

________

gil’arta (sanscrită) – râu alb

joc şah de unul singur

pe linia dintre alb şi negru,

la miez de noapte, clipa

centrând neterminate puncte-acum

în mintea mea

femeia

se cunoaşte pe sine.

degetele căutânde, subţiri

dansul risipit simbol

nimic înţeles, nimic tâlcuit,

pântecul rotunjind mirarea.

freamătul, suferinţa, îngândurarea.

călcâiele ofului, oful aţâţat şi pieptul

bătut în pas domol de soartă

linii ce nu sunt pe hartă…

las caii liberi, nebun fără frâu,

cad, mă înalţ – repetiţie generală

pentru uitarea de sine.

să atârne sentimentul, precum viaţa –

o singură mirare, un singur naufragiu –

învins, în turnul sângelui înfig

steagul alb

oh, suflet cu răni ce n-au bucuria
sângerării deschise prin ferestre de har,
tăcerea-i uimirea cuvântului meu
pe care l-am pus în pieptu-mi hotar.

mă caut, anonim, trişându-mă-n gând
cu roata norocului mă ţin de prinsori
când vaiet, când urlet, când tainic surâs,
când dureri, când neşanse măsluite în dor.

am ochii-asfinţiţi, două găuri de puşcă,
în fiece puls, aş fi vrut să vă spun,
zvâcnesc şi mă zbat şi sunt cum vânatul
prin umbre, prin falduri de fum de tutun.

lumina mă bate pe umăr uşor,
mă întorc către clipa ce tocmai trecu,
privirile cad, mă ancorează-n trecut.
corabia inimii e un dans superfluu.

în ochiul stâng, în ochiul drept
se sting ţigări

lumina are sex

maternitatea acestei întâmplări
e mereu plină
de oameni care zac tânjind
după tine

pe spatele gol ca un palimpsest uzat
intuiesc conţinutul
şi cresc nesfârşit

năucitor cercul zilei are
marginile clipei
învineţite

aburii inconştienţei mă înalţă speculativ

în ştiri repetate despre cursul

vreunei monede

străine.

la bursa trecerii timpului

caut garsoniere

fără confort, fără tine.

patima se negociază încă

prin porturile rătăcirii

cafeaua se vinde

la vrac

tutunul e interzis.

şi ei ne privesc.

zădărnicia clipei a ajuns

obeză.

se opreşte sângele spre îngândurare
afaceri cu statul fac doar poeţii
ce nu vor în iubire capitolele
să-şi încheie

vedeţi domnilor, patima este o curbă verbală
nu, realitatea nu e visul nostru iar ea
a şi uitat dansul cadenţat al ceasului
ce ne cheamă surd la nemurire
în valul unui pahar cu vin
şi trec peste mine istorii ca un truism
de altfel navetist prin minţile
tuturor

mă opresc şi eu,
tablou cu mine însumi şi alte amănunte,
şi vine vremea să plâng, să plâng mi se face dor
cuvintele se fac sânge, sângele oţet
nu, eu sunt spectatorul
care nu aplaudă
nu plânge

captiv în memorie, rană închisă la o oarecare bursă,
cumpăr ceasuri
pe sinusurile rutinei toate fixate aiurea
limbile lor cadenţând tropotele reci ale secundei

contururi, sentinţele vremii cad
ca nişte amprente parazite oamenii sunt
spirale întinse de-a lungul văzului/nevăzului
şi nu se mai îndrăgostesc decât
dacă trebuie

cu praştia vremii mă surprinde în plâns
femeia-clişeu, sculptată arbitrar ancoră de os
şi paşii căraţi prin lume târfe în exerciţiu par
teama – o profesie liberală aş putea să strig
verbul de ambră al mirării
să destram

dar nu, capătul e doar o virgulă atârnând ca un respiro
mă ruşinez în limba română a neputinţei
şi cad ca o sentinţă
a vremii

netezitorii, fundamentaliştii necuminţi ai clipei,
îşi propovăduiau stereotipiile

ea îmbătrânea

anii duşi de râpă, arc peste poveşti,
prinseseră miros
de anticariat.
inima-i avea genunchi,
călcâie ades
în memorii fără sens pământul
diluându-i tăcerea

dezacordurile mirării vibrau prin articulaţii
dorul meu ca un tanc rusesc
încheind povestea

metaforele sunt pietre ce julesc
genunchii inimii

în cuvinte
mă învârt în cerc

nările tăcerii vuiau nepriceput
anunţând trecerea.
câte-o urmă de dor
călca fără milă bătăile inimii.
dospind durerile
prin răni respira amintirea

strâns
ne legaseră imperfecţiunea,
surâsul, anumite priviri

aşteptând îşi va fi spus: întâia dată sexul
insinuat rugăciune era

de-atunci apele mereu în jos
plecat-au în răzvrătire
nu tu somn, nu tu vis
ilogic trecut compromis

ca în gări cu trenuri murdare
inima mea este un teatru
agitaţii nocturne sentimente urcă,
sentimente cad
masca lumii de mâzgă
probând alchimii

fără exerciţiu, urma teama
scenă obscură, stihii,
patima întâiului cânt,
singurătatea, apoi pustiul

pe rând uitam cuvintele

de-atunci
nu tu somn, nu tu vis căci
în sufletul meu se tăiaseră viile